Am făcut parte din generaţia de sacrificiu. Cea pe care se făceau an de an fel de fel de experimente cu programe şcolare schimbate, noi tehnici de predare şi materiale didactice total inutile. Un haos total atât pentru profesori cât şi pentru elevi.
Cu toate acestea mergeam cu mare plăcere la ore. Îmi pregăteam de fiecare dată cu grijă uniforma. Pe atunci o uram. Apoi, după ce ne-am despărţit… am început să o îndrăgesc. Chiar şi acum îmi e dor de ea. Uniforma era o regulă în liceul nostru. Eram printre puţinele licee din oraşul meu, unde aceasta era obligatorie. Nu ni se permitea să intrăm pe poarta instituţiei fără o uniformă completă. Asta implica fustă sau pantalon bleumarin, vestă sau sacou bleumarin şi cămaşă albă. Dacă ploua şi aveam o geacă, la intrare trebuia să o desfacem puţin pentru a demonstra că avem pe noi şi sacoul sau vesta. Pe lângă uniformă eram obligaţi să purtăm şi ecusoane. Pe baza acestora ni se permitea accesul în liceu. Ceva normal din punctul meu de vedere. Astfel persoanele străine nu reuşeau să pătrundă chiar aşa de uşor în instituţie. Fiind un liceu majoritar de fete, orice mijloc în plus de a restricţiona accesul era binevenit. Astfel ne simţeam de fiecare dată în siguranţă.
Nu am fost chiar o elevă model, dar nici nu s-a plâns nimeni de mine. Învăţam destul de bine şi nu îmi deranjam niciodată profesorii. Nici colegii mei nu o făceau. Am avut norocul să am în clasă colegi cu bun simţ, liniştiţi. Mai mult decât atât, nu ne certam niciodată între noi. Eram uniţi şi la bine şi la greu. Bineînţeles că exista şi un „grup vesel” pus pe şotii, dar nu întreceam niciodată măsura! De ce? Pentru că aveam RESPECT!
Nu chiuleam prea des, dar atunci când o făceam, era în stil mare. Mi-aduc aminte de un eveniment amuzant. Avea de dat o testare la o materie la care nu ne pregătisem. Nimeni nu se pregătise! Şi am decis să „evadăm” în grup, păcălind gardianul că ni s-a permis să plecăm. Ne îndreptam cu paşi încrezători către porţile mari încă larg deschise, deoarece tocmai intrase cu maşina un alt profesor. Văzându-ne, gardianul le-a închis şi nu ne-a permis să plecăm. Nu a mers minciuna noastră. În timp ce colegii mei încercau să îl convingă să ne permită să plecăm, eu împreună cu o altă colegă, ne-am furişat pe alee şi am zbughit-o pe poarta mică. Gardianul a rămas perplex. A strigat după noi, iar noi, exact ca nişte copii de grădinţă băteam din pumni! Sâc, te-am păcălit! 😀 Chiar dacă a încercat să pară serios, în ochii lui se citea amuzamentul pentru ghiduşia noastră.
În pauză ne ajutam de fiecare dată reciproc. Nimeni din clasă nu era bun prieten cu chimia. Erau doar 2-3 elevi care se pricepeau mai bine. Când aveam chimie, primeam mereu ajutor din partea lor. Pentru că nu ştiam să ne facem temele, unul din ei copia tema pe tabla de scris cu creta din clasă, pentru ca toţi să ne putem bucura de ea. Da! Trişam! Dar toate acele formule alambicate nu mi-au fost niciodată de folos în profesia mea. Partea amuzantă este că am fost prinşi de câteva ori. Dar am găsit înţelegere şi de atunci, profesoara ne explica de fiecare dată exerciţiile. 😛 Cu chimia nu am fost prietenă niciodată. În rest eram o elevă destul de conştiincioasă.
Anii au trecut. Din păcate o parte din profesorii dragi mie nu mai sunt. Soarta e necruţătoare. Nu iartă! Doar alege. Iar de multe ori alege greşit. În urmă rămân dor lacrimi şi un gol imens.
Mi-e dor de anii de liceu. De poantele colegilor, de bunăvoinţa profesorilor, de primele lecţii de solidaritate şi prietenie. Îmi e dor de sălile de curs, de vechea uniformă şi manualele îngălbenite de vreme. Îmi e dor de terenul de sport şi echipa de handbal a şcolii. Îmi e dor de acea frumoasă perioadă din viaţa mea!
Privesc în urmă şi realizez cât de norocoasă am putut fi. Ne plângem adesea că nu avem una sau alta, dar fără să realizăm că societatea ne oferă ceva de preţ! Dreptul la educaţie. Depinde însă de noi cum îl folosim.
Să luăm spre exemplu copiii din Orient din ţările musulmane afectate de război! În special fetele… Pentru această categorie şcoala este un subiect TABU! Pentru aceste fete a merge la şcoală echivalează cu o crimă… Multe fete merg pe ascuns în şcoli insalubre şi totul din dragoste pentru educaţie. Iar noi ne plângem „că nu ne-am născut în locul potrivit”… Dacă vrem o schimbare, haideţi să o facem! Dar nu schimbându-i pe alţii! Schimbarea porneşte din noi!
mie mi-a placut scrisul pe tabla pana la un punct, cans s-au apucat sa monteze tablele alea noi, din sticla. Aveam o nemernica de profesoara care zgaria cu unghiile pe tabla cand voia sa faca liniste in clasa. Si acum mi se face pielea de gaina cand ma gandesc la sunetul ala.
Mi-ai adus aminte de anii de scoala. Si am facut scoala in anii comunismului si tot mi se pare ca au fost niste ani minunati. Se facea si carte, era si disciplina si distractie. Ai dreptate ca suntem binecuvantati ca traim in acest loc.
Ce ani frumosi si cate amintiri! M-am dus cu placere la scoala. Am avut profesori si buni si rai dar de toti imi aduc aminte cu drag.
Mi-ai stârnit amintirile, şcoala, colegii, ghiduşiile, doamne ce mai timpuri…..Şi….da, trebuie să schimbăm societatea şi gândirea începând cu noi înşine……dar oare când?
Eu sunt o visatoare. Inca mai cred in lucruri bune.