Violenţa domenstică în România nu mai este de mult timp un subiect tabu. Este o tristă realitate a unei societăţi distopice. Mai grav este că o mare parte din victime aleg să tacă! De ruşine, de frică sau şi mai grav, pentru că văd în agresivitatea partenerului o reacţie normală a masculinităţii. O doamne, cât poate fi de trist! Să lupţi cu mentalitatea unui popor este cel mai greu război.
Din păcate toţi asistăm pasibili la acest spectacol grotesc. Pentru că nu noi suntem victime, pentru că nu e treaba noastră, pentru că cei care au puterea să ia măsuri împotriva unui partener violent o fac doar pe hârtie, însă nu şi faptic. De parcă o hârtie poate apăra o femeie de un agresor, iar atunci când e urmărită pe stradă, scote hârtia, i-o flutură pe sub nas, iar toate problemele dispar. Oare câte femei vor mai muri? Oare câţi copii vor mai rămâne orfani? Oare câţi părinţi o să-şi îngroape fiicele?
Trist este că noi toţi purtăm pe umeri ruşinea unui popor care perpetuează în continuare atitudini misogine. În 2018 încă există bărbaţi (chiar şi femei) care consideră femeia inferioară bărbatului.
Ce ar fi de făcut pentru a combate violenţa domestică?
Educaţie
Educaţia începe din fragedă princie. Obiceiurile din familie, relaţia afectivă dintre părinţi şi copii precum şi valorile morale ale fiecărui adult au un rol important în formarea fiecărui copil. Cei 7 ani de acasă reprezintă baza în ceea ce priveşte comportamentul social, însă educaţia este într-o continuă dezvoltare pe tot parcursul vieţii. Astfel, dacă în familie este implementată ideea că femeia este inferioară bărbatului, atunci copilul va creşte cu o astfel imagine asupra acesteia.
Este foarte important de ştiut că un copil va imita comportamentul părinţilor. Astfel, dacă este crescut într-un mediu violent, copilul îşi va inhiba emoţiile în familie însă îşi va revărsa furia ori de câte ori va avea ocazie, asupra altor persoane mai slabe fizic sau emoţional. Însă nu este totul pierdut. Dacă va avea parte de sprijin de specialitate, există şanse mari ca cel mic să traverseze o perioadă de conştientizare şi să îşi revizuiască în cele din urmă comportamentul. Violenţa domestică lasă răni adânci. Copilul de azi este adultul de mâine şi merită să trăiască într-un mediu stabil şi sănătos.
Informare
Dacă eşti victima unui abuz în familie fizic sau emoţional, nu trebuie să accepţi asta. În primul rând trebuie să ştii că o femeie nu este cu nimic mai prejos decât un bărbat. Iar rolul femeii în societate nu este de a sluji bărbatul ci de a-i fi alături. Nu uita că meriţi să fii preţuită, respectată şi iubită! Nu lovită!
Sunt femei care acceptă abuzurile pentru copii. Însă acest aspect nu poate decât să adâncească şi mai mult trauma unui copil, pentru că mai devreme sau mai târziu acesta va avea de suferit. Nu îl vei proteja ci îl vei distruge. Atât fizic cât şi emoţional, deoarece un bărbat cu un caracter violent nu va fi agresiv doar cu tine ci şi cu copilul. În plus, trăind într-un astfel de mediu, la nivel de subconştient un copil va considera că aşa este normal, iar el la rândul lui dacă este băiat va avea tendinţa de a fi violent cu partenera sau dacă este fată va accepta un partener agresiv. Astfel intrăm într-un cerc vicios în care singura cale de ieşire este conştientizarea sub toate formele ei.
Nici din punct de vedere religios nu ar trebui să accepţi statutul de victimă. Dumnezeu a creat femeia şi bărbatul pentru a se iubi, respecta, susţine. Nu pentru ca cel mai puternic să-şi exercite forţa asupra celui mai slab. Acceptarea oricărei situaţii sub pretextul că aşa a vrut Dumnezeu hrăneşte nedreptăţile, îi împiedică pe oameni să evolueze către o lume mai bună.
Prevenţie
Dacă ai luat prima palmă, nu accepta să o iei şi pe a doua. Ia măsuri din timp, altfel situaţia se va agrava. Ieşi din acel mediu şi înaintează o plângere la poliţie. În cazul în care violenţa este mai mult emoţională, poţi folosi chiar şi unul din aceste reportofoane profesionale pentru a dovedi comportamentul agresiv al partenerului. Traumele emoţionale sunt la fel de nocive ca cele fizice.
Protecţie
Legea nr. 217/2003 pentru prevenirea şi combaterea violenţei în familie vine în sprijinul victimelor violenţei domenstice. Conform legii nu tu eşti cea care ar trebui să părăsească căminul conjugal, însă situaţia de pe teren nu este întocmai în favoarea ta. Cel mai bine este să pleci într-un loc în care să te simţi în siguranţă. Ia în serios fiecare ameninţare şi ia în calcul măsuri suplimentare de protecţie. Un ordin de restricţie nu acţionează asemeni unor porti culisante care se închid printr-o simplă apăsare de buton sau când senzorul detectează pericolul. Ce bine ar fi fost dacă ar fi fost atât de uşor.
În schimb, dacă te simţi în pericol poţi solicita ca agresorul să fie obligat să poarte în permanenţă un sistem electronic de supraveghere sub forma unei brăţări electronice, astfel încât acesta să fie obligat să păstreze o distanţă minimă faţă de locuinţă, locul de muncă sau locurile frecventate periodic de tine. Un astfel de sistem electronic de supraveghere se regăseşte în Codul de procedură penală, Legea nr. 253/2013 şi Legea 254/2013.
Dn pacate unele femei suporta pentru copii lor. Din pacate nu se gandesc c acei copii raman traumatizati pe viata.
Dar nu stiu ce mandrie au femeile astea de accepta asa ceva. Uite, eu am fost educata in familie ca e ok ca femeia sa ia bataie. Sa zicem ca m-a ajutat educatia de dupa, de la scoala, sa inteleg ca nu e deloc ok sa ai parte de violenta in familie, dar am eu un feeling ca, si in absenta educatiei respective, tot nu as fi acceptat un asemenea tratament pentru ca sunt orgolioasa si nu accept de la nimeni sa ma calce in picioare.
Am zis si eu pe grupul de Facebook ca o sa scriu despre asta, dar am uitat (hormoni de sarcina :)) Este un subiect care trebuie dezbatut si despre care ar trebui sa scriem cat mai multi. Violenta in familie nu e ok, nu e in regula sa accepti sa fii batuta, nu, ”femeia trebuie sa se supuna barbatului” nu inseamna sa accepte sa fie batuta. Imi pare rau ca inca multe femei inteleg asta.
Ma doare ca sunt atat de neputincioasa atunci cand vad astfel de orori pe care le-am trait si eu si pe care in familia mea, copil fiind, nu le-am trait. Ma consider ca am fost lasa, m-am complacut singura in astfel de situatii de violenta fizica si verbala. M-am temut de schimbari, de a pierde rutina zilnica cu care ma obijnuisem, asteptam sa treaca „episodul” ca apoi sa imi reiau viata normala o zi, doua, pana la urmatorul episod. Mi-au trebuit 20 de ani sa pot face schimbarea pe care am fost nevoita sa o fac pana la urma. Poate, daca nu eram fortuita de anumite conditii pe care mi le-a pus viata, as fi continuat. Pacat ca nu se poate da un refresh vietii.