Viaţa la ţară în copilărie şi iarna grea!

Îmi aduc aminte şi acum uliţa bunicii. Era o străduţă de pământ şi pietriş, iar când trecea o căruţă sau rar… o maşină, toată strada se umplea de praf. A fost inspirat tataie că a făcut casa mai în spate, iar în faţă avea plantaţi diverşi pomi, care mai opreau cât de cât norul de praf să intre în casă. Vara ţineau umbră şi acolo mă jucam în fiecare zi cu puţinele jucării pe care le aveam… comori nepreţuite.

Însă cele mai memorabile clipe arau cele din perioada iernii. Copil fiind, stăteam la gura sobei şi priveam pe geam jocul fulgilor de nea. Viscolul şuiera pe la uşi şi ferestre, iar treptat stratul de zăpadă se grăbea să se unească cu acoperişul.

Nu ne făceam griji că e o iarnă grea. Bunicii mei erau oameni gospodari. Munceau cât puteau, iar pensia o foloseau cumpărând cele necesare care nu puteau fi produse în casă (ulei, orez). Astfel aveam cămara mereu plină. Nu lipseau cartofii, ceapa, varza pusă la murat, morcovul, borcanele de zarzavaturi, compot şi dulceaţă, fructele uscate, carnea afumată şi conservată în untură şi bineînţeles… nu lipsea nici damigeana de vin, care nu se golea aşa de repede, pentru că ce e mult strică. La loc de cinstea stăteau sacii de mălai şi făină, iar din cuptorul făcut de bunicul mamaie scotea cele mai gustoase şi aromate plăcinte.

Satul era izolat, mai greu dacă apărea o urgenţă medicală. Dar nu se punea problema să îndurăm de foame şi de frig. Din acest motiv nu pot să înţeleg de ce oameni cu putere de muncă cer ajutor de la stat şi televiziune să le umple cămara. Sau aşteaptă să vină alţii să le scoată zăpada din curte.

Sunt oameni care chiar au nevoie de ajutor, dar unii caută să profite. Bineînţeles că oameni loviţi de soartă au existat mereu. Oricine poate ajunge la bătrâneţe să nu mai aibă putere şi să aibă nevoie de sprijin. Cei din generaţia bunicilor mei ştiau mai bine decât noi ce înseamnă compasiunea şi îi ajutau de fiecare dată necondiţionat pe oamenii bolnavi sau foarte bătrâni. Însă niciodată pe beţivii leneşi! În fiecare iarnă, bărbaţii se înarmau cu lopeţi ieşeau la deszăpezit şi casele celor neputincioşi. Femeile apoi trimiteau mâncare, iar „bogdaproste”  era cel mai auzit cuvânt!

Copilăria şi clipele de neuitat!

Pe uliţe vocile copiilor răsunau de dimineaţa până seara. Ieşeam la săniuş şi uitam şi de frig şi de foame. Nici nu mai simţeam nevoia de a mânca sau de a mă încălzi. În gândurile noastre sălăşluiau doar joaca şi distracţia. Abia când se lăsa seara începeam să simţim frigul şi zgribuliţi ne retrăgeam la casele noastre.  Ne lipeam de soba caldă şi aşteptam să mâncăm, apoi adormeam instantaneu sub plapuma groasă şi grea.

A doua zi începea acelaşi ritual, iar spre bucuria noastră, iarna parcă nu se mai sfârşea. Din când în când ne plimbam cu sania unui vecin trasă de un cal mare, frumos şi negru. Privirea blândă a acelui superb animal parcă ne hipnotiza. Nea` Ionică nu ne plimba pentru a obţine ceva de pe urma bunicilor sau părinţilor… pur şi simplu veselia noastră îl încânta. Spunea că parcă întinereşte şi ne lua pe toţi la plimbare în sania lui de lemn. Bătrânii ieşeau la porţi iar noi îi salutam pe toţi plini de bucurie.

Cele mai memorabile clipe sunt cele din jurul sărbătorilor. Plecam din poartă în poartă la colindat şi ne bucuram de tot ce primeam. Veneam cu sacoşa plină de prăjituri, plăcinte, nuci, mere… iar cei mai cu dare de mână ne dădeau şi bănuţi. Bucuria de a colinda era imensă. Câteodată mergeam doar cu bunicul, care mă ducea să colind doar la anumite case. La unele persoane le ducea ceva de mâncare, iar la alte persoane se oprea pentru a gusta un suc de prune. La plecare îl duceam eu acasă, nu el pe mine. 😀

Şi uite aşa anii au trecut, iar din copilul de ieri am ajuns adultul de azi…  Caut să mă bucur de prezent deoarece timpul se scurge incredibil de repede. Acum îmi retrăiesc copilăria prin intermediul băiatului meu şi mă bucur de fiecare clipă oferită de viaţă!