O mare parte din copilărie mi-am petrecut-o la bunici, undeva la ţară, într-un sat din Suceava. Acolo am copilărit în primii 7 ani de viaţă, acolo îmi petreceam o mare parte din vacanţe, acolo mi-am făurit visele şi tot acolo am învăţat că a fi copil este cel mai frumos lucru de pe pământ. Joaca, prietenii, învăţătura, dar şi munca, pe măsura puterilor mele se îmbinau perfect.

Ca orice copil făceam o mulţime de năzdrăvănii. Nu mă laud cu ele. De unele nu sunt deloc mândră, deşi prostioare prea mari nu făceam.

Îmi amintesc cum în una din zile bunicii mei erau pe ogor. I-am însoţit şi eu, ajutându-i cu ce puteam. La un moment dat m-au trimis acasă pentru a aprinde focul în sobă şi pentru a pune de mămăligă.

Am adus cu grijă lemne din magazie şi le-am aşezat în faţa vetrei, apoi am pus mâna pe măturoi pentru a curăţa pavajul deoarece găinile în lipsa noastră şi-au făcut de cap. Mătur toată aleea, apoi mă întorc spre bucătărioara de vară pentru a aprinde focul în sobă. Aşez cu grijă surcelele şi lemnele în sobiţa făcută cu mare măiestrie de bunicul meu. La un moment dat, o găină vine în prag şi îşi lasă excrementele, iar ca să mă enerveze şi mai mult începe să cârâie de parcă ar fi venit sfârşitul lumii.

*) Nu! Găinile nu aveau ţarc, cum nu aveau nici alte găini de la alţi săteni. Erau libere în curte sau pe drum. Maşini treceau rar, cam una pe zi, în schimb căruţele trase de cai erau văzute, sau mai de grabă auzite destul de des.

Să revenim la găinuşa mea. A reuşit biata găină să mă enerveze atât de mult încât am luat un lemn din faţa sobei şi l-am aruncat către ea. Ştiţi voi ceasul rău. Atunci când spui „nici dacă voiam, nu nimeream”. Ei bine ceasul acela venise, iar lemnul nimerise găina. (Ce făcuuui muică, ce făcui?) Nu am vrut să o nimeresc pe nemernică, ci doar să o sperii. Stai să vezi acum muştruluială! Era una din cele mai frumoase şi grase găini. Iar eu… am redus-o la tăcere! Culcată  pe o parte agoniza cu piciorul dislocat din şold. Nah! Am dat de belea! Câinele din spate începe să se bucure, semn că bunicii veneau acasă.

Ce credeţi că a făcut Irinuca pentru a scăpa de belea?

Iau cu grijă găinuşa buclucaşă şi o duc în drum. Norocul meu că nu era nici o babă pe frecvenţa radio-şanţ care să trâmbiţeze din toţi rărunchii ce-am făcut. Soarta ţine cu mine! Dacă intram în gura lor, nici Sfântul Petru nu mă mai scotea!

Pândesc ghiduş momentul în care bunicii aveau să intre pe portiţa care delimita curtea de ogor şi cum îi văd încep să urlu:

– Văleeeeu, mamaie, văleeeu!

– Dar ce ai tu copchilă?

– Văleeeu, uite m-am uitat în drum şi găsesc găina asta lovită de o căruţă!

– Ai di mini, mămucă! Găina asta e cea mai frumoasă! Nu-i mai satură „hulera¹” când mână căruţele alea! Parcă ar vrea să zboare!

Tataie îi analizează tacticos piciorul, sperând că o poate salva cu nişte atele. Din păcate lemnul o nimerise în spate şi îi dislocase piciorul din şold. Chiar mi-a părut rău, dar trebuia cumva să mă scot şi să scap de pedeapsă, mai ales că au mai fost găini lovite de căruţe. Am comis-o… acum nu daţi cu pietre!

Dacă vreţi să aflaţi ce s-a întâmplat cu acea găină… a ajuns ciorbă şi friptură! Puţin mai devreme, dar nimeni nu poate sta în calea destinului!

---

¹ „hulera” – derivat din cuvântul „holeră” – boală epidemică gravă cunoscută şi sub denumirea de ciumă. În zonă cuvântul era folosit pentru a arăta dispreţul faţă de ceva sau cineva. (ex: să te ia „hulera”)! Nu vă obosiţi să căutaţi cuvântul în dex, nu o să-l găsiţi decât sub forma bine-cunoscută! Termenul mai este folosit la peiorativ şi pentru o fiinţă urâtă şi rea!