Tataie și cel de-al doilea război mondial – a doua parte

7

În articolul anterior v-am relatat o parte din amintirile bunicului din perioada celui de-al doilea război mondial, o perioadă extrem de tristă în istoria omenirii.

Din păcate nu era un joc pe calculator, era crunta realitate. Era acolo, pe terenul de luptă. Oameni contra oameni. Auzea gloanțele cum îi șuieră pe deasupra capului. Nu știa dacă luptă împotriva inamicului sau luptă pentru propria viață.

Repet faptul că în acest articol găsiţi doar impresiile bunicului din război şi prizonierat. Nu date istorice. Şi cum viaţa bate filmul sau oricare alt manual de istorie, să purcedem…

(…)

Partea a II-a

Pe mine prizonier m-a luat în 1944 de la 3 Parale. Tot regimental meu a fost luat de către ruşi. Înainte să ne bage în lagăr ne-a dus pe un câmp să predăm armamentul. Ne-a băgat la Iaşi la Universitate unde ne-a ţinut 3 săptămâni nemâncaţi. Am încercat noi să scăpăm, dar nu am putut. Am fost mai apoi îmbarcaţi la tren. Ofiţerii au fost scoşi întâi, apoi ne-a luat pe noi. În gară am ajuns seara, iar trenul avea să vină abia la 3 dimineaţa. Şi a venit o ploaie torenţială, iar noi nu mai aveam nici foi de cort, nimic. Am plecat uzi.

În vagonul meu erau 60 de inşi. Vagoanele aveau sârmă ghimpată şi zăbrele la geamuri ca să nu fugim. În tren era un ţigan care în staţii când trenul oprea făcea troc cu ruşii. Aceştia veneau la geam şi se chinuiau să facă schimbul printre gratii. Le dădea ce avea pe el îmbrăcăminte pentru tutun, mahoarcă “хлеб” [:khleb] adică pâine și “вода” [:voada] – apă. Ei strigau la noi “godinie” (apt de muncă silnică), negodnye (netrebnic).

Am mers 29 de zile cu trenul până la Moscova. La ei distanţele dintre staţii erau foarte lungi. Acolo am fost debarcaţi şi urcaţi în alt tren. Când am ajuns în Moscova am văzut şi noi pâinea care se făcea acolo sub formă de cozonac. Până acolo, pe drum primeam câte 3 biscuiţi pe zi şi un fel de unsoare. Biscuiţii erau foarte tari. Din ăia mâncam ca să trăim. În celălalt tren ne-a dat şi nouă pâine de-a lor. Trenul în care am fost urcaţi mai apoi, ne-a dus în oraşul Rodniki, apoi am pornit mai departe către Volga unde ne-a urcat pe vapor. Vaporul era foarte mare. O zi şi o noapte am mers cu vaporul.

Când a oprit, acolo era zăpadă. Iar noi eram subţire îmbrăcaţi. Un ţigan vânduse tot de pe el. Eu nu am vândut nimic de pe mine. Am vândut doar un briceag cu două cuţite care erau rupte amândouă şi lama mică şi lama mare. Dar aşa arăta bine pe exterior. Când ne oprise în Moscova am arătat şi eu briceagul unui rus. Când m-a întrebat cât să îi dau, am cerut şi eu pâine. Nu am cerut mahoarcă, pentru că nu fumam. Aşa că mi-a dat o bucată de pâine. El mi-a dat pâinea, eu i-am dat briceagul. Când se uită la el a început să înjure „Цыган, йоб твою мать” (dute-n mă-ta de ţigan) – râde. L-am păcălit pentru o bucată de pâine, că îmi era foame.

Am ajuns acolo. Ne-a băgat în lagărul 185. Eram 20 şi ceva de mii de prizonieri români. Dar erau şi nemţi, unguri, coreeni cu picioarele tăiete, rupte… Îi ţinea acolo.

Eram aduși pentru muncă. Acolo era iarnă. Prima dată ne-a dat sănii pe care să căram lemne. Trăgeam la ele ca animalele. Şi din cauza greutăţii acestea se împotmoleau în nămeţi. Iar unii oameni au început să moară striviţi de pârghiile de care trăgeam şi care veneau peste ei atunci când nu le mai puteam controla. Am cerut apoi să ne dea sănii cu osii să fie mai uşor de tras.

Cel mai rău era când ne trimitea să săpăm gropile şi să ne ducem camarazii să îi îngropăm. Săpam şanţuri şi îi duceam acolo grămadă.

Era până în Crăciun. Ne-a pus să ne construim baraca unde să ne adăpostim de vremea rea. Şi am început să muncim la construirea adăpostului. Tăiam scândura cu unul Stana din Cosminele (Prahova).

În una din zile ne-a scos din lagăr să mergem să reparăm o casă. Venise zăpada mare şi îi dărâmase casa. Ajunşi acolo am cerut şi noi pâine și mahoarcă pe ruseşte. Proprietarul nu zicea nimic. Avea o barbă lungă până la brâu şi ne privea pătrunzător. După o pauză zice: – Măi fraţilor, vorbiţi româneşte cu mine. Eu sunt român.

Ne-am îmbrăţişat şi am început să vorbim. Omul era dintr-un sat de prin judeţul Brăila.

– Ce e cu dumneata pe aici? – întrebăm noi.

Şi începe a povesti…

– După 1916 am fost luat prizonier în primul război mondial. Acolo m-am cunoscut cu o rusoaică şi m-am  căsătorit. Avem şi copii. Într-o discuţie cu un rus m-am încăiarat şi i-am dat un pumn rusului. Acesta a căzut rău şi a murit. Am fost condamnat 25 de ani. Acum mai am un an şi scap de detenţie şi mă pot întoarce la familie.

Mă gândeam cum a putut să stea un om de-al nostru atâţia ani aici.

Mai apoi ne-a mutat de la tăiat lemne în pădure în cariera la extras de torf în localitatea „Teşina” (nu am localizat-o din păcate) . Ne-a ţinut acolo cam 2 luni.

Ne dădea normă. Era o femeie de venea şi măsura. Trebuia să facem câte 3 m pătraţi fiecare om zilnic. Era prea mult şi nu reuşeam să săpăm tot într-o zi. A doua zi ce ne-am gândit? Am şters semnul făcut de fata aceea şi am mutat semnul. După o lună a venit controlul pentru că nu se potrivea măsura. La fabrică ajungea mai puţin. Normal că şi noi scoteam mai puţin torf. Apoi nu mai măsura de unde rămăsese, a început să măsoare de la capăt ca să nu îi mai păcălim.

Dar ce ne-am gândit noi? Românul tot hoţ. (spune tataie râzând). Trebuia să scoatem 3 metri pătraţi de torf fiecare. Pe lungime şi pe lăţime ne duceam cât trebuie, dar nu şi pe adâncime.  Pe adâncime luam două rânduri cum trebuie, apoi ieşea apă. Apa asta era neagră ca păcura şi nu se vedea dacă am luat tot. Din al treilea strat luam doar ce era pe margine pe unde băgau ei măsura. Au observat că iar i-am păcălit şi au trimis iar control. A băgat prăjina şi a dat de miezurile alea lăsate. Nu ne-a mai făcut nimic, ne-a mai tăiat din raţia de mâncare doar o perioadă.

Ne-a repartizat mai apoi la calea ferată pentru a face liniile ca să ajungă trenurile şi în lagăr la noi ca să poată lua marfa (torful). Trebuia să săpăm şi să nivelăm terenul.

Într-o zi când am pornit de la dormitorul nostru pe linie înainte mi-au atras atenţia bureţii lăptoşi. Linia de cale ferată traversa şi pădurea. M-am abătut de la traseu după ei, dar fiind pădurea deasă m-am rătăcit. Am mers aşa vreo 30 km. Nu reuşeam să găsesc linia ca să pot ajunge înapoi la baracă. Am reuşit să ies din pădure spre seară. Atunci am întâlnit un rus care mergea la pădure să ia lemne. Îl chem la mine şi îl întreb unde sunt şi cum pot ajunge înapoi în lagăr. Îmi spune că sunt la 30 km distanţă şi îmi arată linia. Când mă uit, linia era cam la 200 m de locul unde am întâlnit rusul. Eu am mers paralel cu linia, dar prin pădure. Era ceasul vreo 7 seara. Eu nu mi-am făcut nici norma, am şi dispărut. Am început să plâng. Mă gândeam să mă urc într-un pom, pentru că era deja noapte. Erau animale sălbatice (lup alb,  râsul pădurii). 

M-am descălţat şi am început să alerg pe linie către locul de campare. Pe la jumătatea pădurii vedeam lupii albi cum traversează pădurea. Mă opream pe loc, apoi iar alergam. Când să ies din pădure a început să vină râsul după mine. Când alergam, venea după mine, când mă opream se oprea şi el. M-a urmărit aşa până am ieşit din pădure. La unitate am ajuns la 11 noaptea. Ăia au crezut că eu am vrut să dezertez şi m-a băgat la carceră două ceasuri. Mi-au cerut explicaţii şi le-am povestit tot. Carcera era făcută din scânduri şi strâmtă atât când să poți intra. Dar în pereţi erau bătute cuie ca să nu te poţi mişca. Trebuia să stai înţepenit. Dacă mai şi ploua, atunci era şi mai rău. După aceea m-a scos de acolo.

Într-o zi era să mor din cauza gerului. Eram câte 40 de inşi în brigadă şi săptămânal câte 10 inşi aduceau mâncare acolo. Eu nu m-am uitat la termometru şi am plecat aşa cum eram. Când am ieşit cu toate hârdaiele,  eu am luat-o înainte. După vreo 5 metri mi s-a tăiat aerul şi am căzut secerat. Erau -45 grade Celsius. A venit santinela, m-a luat de acolo şi m-a dus înauntru la calorifere. Un ceas am stat. Mă trezisem şi nu puteam vorbi. Mi se făcuse nod în gât, se strânsese limba şi le arătam cu mâna să-mi descleşteze limba. Mi-am revenit apoi. M-au mai scos o dată pe neaşteptate şi nu eram îmbrăcat potrivit. Şi atunci am căzut, dar nu a fost aşa rău.

Am fost şi eu rănit. Şi trebuia să mă opereze. Erau şi doctori prizonieri. Şi discutau între ei dacă să mă opereze adormit sau neadormit. Majoritatea a decis să mă opereze adormit. S-a oferit italianul să mă opereze. M-a legat, mi-a pus o cârpă la nas şi m-a pus să număr. Am numărat până la 60. Apoi m-a întrebat dacă nu număr. Când să răspund m-a şi pişcat la umflătura de sub coastă. Am început să ţip apoi am adormit. M-am trezit după operaţie când mă plesnea peste faţă. Eu am crezut că mă bate şi am început iar să strig. Mi-a băgat apoi 3 furtune. Unul l-a scos la 15 zile, unul o lună şi unul două luni. Doctorul a zis că dacă se mai formează infecţia nu mai scap. Şi iaca trăiesc şi azi (n.r. 29.03.2008).

Mai apoi au cerut voluntari care să lupte pentru americani împotriva Japoniei. Nu am crezut că voi mai ajunge în ţară şi nu mai suportam să stau în lagăr. Am zis să mă înscriu ca mercenar şi să scap de acolo. Am făcut instrucţie rusească o lună de zile. Când să plecăm către front, în 1945 am primit vestea că americanii au bombardat cele două oraşe din Japonia, Hiroshima şi Nagasaki, şi că s-a terminat războiul.

A început un haos total. Nu mai lucra nimeni, toţi ţipau de bucurie şi era un vuiet de nedescris de la maşini, trenuri, oameni. Caput! Caput! Caput!

Ne-a oprit în oraşul Yaroslavl şi ne-a pus la muncă acolo. Ne-a împărţit câte 300 de inşi pe filiare. Pe noi ne-a trimis la vapoare pe Volga. Trebuia să descărcăm grâu din vagon. Şi apoi să îl dăm la moară la măcinat. Îl puneam pe bandă apoi era luat de nişte cupe mari şi măcinat în moară. Şi acolo am văzut cum furau femeile grâu. Ne uitam şi noi la ele că în lagăr nu am avut de-a face cu femei. Veneau rusoaicele la grâu, iar când noi ne odihneam începeau să azvârle cu grâu una în alta. Se jucau cu el. Îşi dădeau broboadele jos şi îşi aruncau în păr îşi băgau în papuci. Luau cam 1 kg şi ceva numai în păr. Am luat şi eu în buzunare de am dus la camarazii mei care erau închişi. Şi mâncam aşa grâu crud.

Eram prost hrăniţi. Erau care mureau de foame şi epuizare. Acolo am primit dispoziţia să plec înapoi în ţară. M-au trimis înapoi în ţară cu detaşamentul de bolnavi. Aveam patruzeci şi ceva de kilograme. M-au luat de pe смертное ложе (de pe patul de moarte). Nu mai eram bun de muncă, eram prea slab.

Ne-a îmbarcat la tren. Trebuia să ne aducă la Constanţa, dar era o colonelă din Iaşi voluntară la ruşi, aşa că au schimbat traseul şi ne-a dus la Iaşi. De acolo nu era tren către casă. Nu a sunat nimeni din timp să anunţe că vine detaşamentul român din Rusia. A trebuit să rămânem în gară peste noapte. Dar acolo nu erau toţi cumsecade. Pe acolo încă mai erau comandamente de ruşi. Şi din ai noştri s-au dus pe la ei să le ceară de mâncare. Şi ruşii le-a dat. Dar unii din ei fiind subnutriţi dar lacomi au murit pentru că au mâncat prea mult. Eu nu m-am dus. Am rămas pe peron. A venit apoi un colonel şi ne-a comunicat că nu au cu ce să ne trimită acasă, dar că va da un telefon să repare un tren defect. Trenul acela apoi ne-a dus până la Tecuci unde s-a stricat. În Tecuci am rămas iar să aşteptăm. Urma să vină un tren de la Moscova spre Berlin.

Mai treceau şi trenuri rapide. Mă gândeam să mă sui pe tampoanele alea de la tren să ajung mai repede acasă. Mai eram cu unu Ion din Brebu. Până să ne hotărân noi, s-au suit alţii. Cum a prins viteză trenul, i-a şi azvârlit de pe tampoanele alea şi s-au făcut praf. Apoi mă gândeam că era să facem o prostie şi să murim. Am aşteptat. A venit apoi trenul încărcat. Erau oameni şi prin vagoane şi pe sus şi pe scări grămadă. Ne-am agăţat şi noi. Ne-am băgat în partea de jos unde erau coteţe din alea pentru animale. 4 inşi am încăput acolo şi ghemuiţi am venit de la Tecuci până la Ploieşti.

Pe peron ne abordase o doamnă care se interesa de rudele ei. Şi ne-a luat la ea acasă unde ne-a hrănit. De băut nu ne-a dat, doar mâncare. De acolo am venit în Câmpina. Acolo toţi mă întrebau dacă ştiu de cutare sau cutare. Îşi căutau săracii oameni rudele lor. Din sat doar eu m-am întors. Din ţară ce ştiam eu erau vreo 8000 de bolnavi care au revenit.

Venise nea` Gheorghe Stana înaintea mea de pe front. Prin primăvara. Eu am venit toamna. Şi îi spusese lu` tata că eu trăiesc. Tata ştia altceva pentru că eu eram dat mort şi fratele meu ăla mare era dat dispărut. Dar era invers.

După ce am revenit am mers iar la cercul de recrutare să mă înregistreze că nu eram mort. Şi acum mai am chipiul cu care m-am întors. Aveam şi mantaua, dar acum nu mai o am că s-a rupt. Am păstrat doar chipiul, am pus cuie în el. (râde) Îl am şi acum.

Când am venit acasă, am venit cu o ţigară. De fapt era mahoarcă din aia, am sucit-o în hârtie de ziar şi am făcut un trabuc să îi arăt lui tata că fumez. Dar eu nu fumam. Nici tata nu fuma. Când m-am apropiat de casă, era o pădurice. Am aprins trabucul. Când am sosit în malul de până în casă erau acolo Gineta şi cu  Neluţă… nepoţii mei, copiii lu` soră-mea. Când mă văd, o rup la fugă strigând că a venit rusul. Eu când văd aşa strig la ei:

-Măi Gineta, măi Neluţă!

Când mi-a auzit gura Neluţă, Dumnezeu să îi ierte… îi spune Ginetei. Nu  mai fugi că e Nenea. Am zis să nu mai strig şi să mă duc eu la ei. Eu am dat să urc pe acolo pe la Pietre, iar ei dădeau să coboare pe la Lupu. Când am văzut aşa, m-am dus şi eu după ei pe la Lupu. Acolo dau de nea` Gheorghe Boşâlcă şi de unii de la noi de acolo care făceau rachiu. Am băut niţel cu ei apoi am urcat împreună. Când m-a văzut tata s-a bucurat că trăiesc şi am revenit acasă.

Aşa am petrecut eu un an şi ceva în Rusia. Din august 1944 până în noiembrie 1945. În decembrie m-au concentrat ăştia din nou. Nu terminasem armata. În 1946 m-au eliberat.


Dragilor, în încheiere vreau să spun doar atât! Să prețuim libertatea și să ne bucurăm de ea. Nimic nu e mai tău decât războiul. Acesta nu vine niciodată singur ci aduce cu el moarte, teroare, boli, sărăcie și alte atrocități…

 

 

DISTRIBUIȚI

7 COMENTARII

  1. Si bunicul meu a luptat in Al Doilea Razboi Mondial si mereu ne povestea cum a fost, din pacate eram prea mica ca sa ma fi dus capul pentru inregistrare sau macar scris de mana tot ce ne povestea. Am citit cu ochi in lacrimi articolele tale si parca il auzeam pe bunicul meu povestind exact ca al tau: mereu cu zambetul pe buze si fericit ca a ajuns sa ne povesteasca noua, nepotilor, desi nu credea ca avea sa scape din razboi.

    • Din pacate nu e tot, pentru ca atunci cand a povestit a mai pierdut din sirul evenimentelor. Era destul de batran si deja incepuse sa uite multe. Insa ce a povestit stiu ca ne povestea mereu. Mai de graba uita ce a mancat la pranz, dar ce a trait pe front nu. Insa mai omitea, dar daca era intrebat spunea. Pacat ca nici eu nu mi-am dat seama atunci ce sa il mai intreb.
      Celalalt bunic era putin mai mic si a scapat. Cand s-a terminat razboiul, el inca facea instructie. Dar si ei au fost evacuati din satul natal, stateau gramada in conditii improprii, munceau si rabdau de foame. Imi povestea ca erau plini de paduchi si ca nu aveau apa de baut pentru ca raurile erau rosii de la sange.

  2. Dumnezeu sa ne fereasca de razboi ca acum nu mai sunt razboaiele ca pe vremuri. Acum dau astia o bomba si nu mai apucam nici lagar, nimic. Ajungem direct pe lumea ailalta. Nu vreau sa imi imaginez cat de tare trebuie sa fi fost sa treaca cu bine peste toate astea…

Lasă un răspuns

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.