Dragii mei…

Astăzi voi împărtăşi cu voi trăirile bunicului meu din perioada celui de-al doilea Război Mondial. O pagină grea din istorie prin ochii unui soldat care a luptat în linia I şi a reuşit să învingă moartea. Este un articol de suflet, un omagiu adus bunicului meu. Astăzi ar fi împlinit 94 ani aşa că ce veţi citi în continuare este despre el…

Vreau să precizez că în copilărie tataie ne povestea de multe ori aventurile lui din armată, de pe front şi din perioada în care a fost prizonier în Rusia (mai exact în Siberia). Ce m-a fascinat pe mine cel mai mult… a fost faptul că în ciuda a ce a pătimit, de fiecare dată ne povestea totul cu zâmbetul pe buze. În ciuda greutăţilor a învăţat să nu-şi urască adversarii, nici măcar pe cei care i-au pus arma în mână şi l-au trimis la luptă… deşi cei din urmă de multe ori erau mai răi decât duşmanii.

În urmă cu vreo 9 ani, în timp ce ne aflam în grădina la săpat, am luat un reportofon, l-am prins de gulerul cămăşii bunicului şi am înregistrat o parte din amintirile acestuia. Sunt mult mai multe amintiri pe care ni le povestea, însă în cele ce urmează vă voi relata doar întâmplările înregistrate cu reportofonul. Înregistrarea este destul de slabă calitativ, aşa că nu o voi încărca. În cazul în care în articol mai întâlniţi mici erori, vă rog să înţelegeţi că acest articol este doar războiul văzut cu ochii unui om care a avut ghinionul să se nască într-o perioadă tulbure a omenirii şi să fie aruncat într-un „joc” nefericit care a semănat doar moarte, râuri de lacrimi şi sânge.

Articolul este destul de lung, aşa că îl voi împărţi în două părţi.

Prima parte! 

România a intrat în al doilea război mondial în 1941. Eu am fost încorporat în 1943. Am mers la Ploieşti la cercul de recrutare şi am fost luat în regiment. A venit un delegat de la Unitate, care ne-a luat de la cercul de recrutare şi ne-a dus la Mizil la cazarmă. Acolo, camaradul care ne însoţea ne spune că urmează să fim repartizaţi şi ne avertizează că e vai de noi dacă picăm pe mâna Capitanului Barbu la Compania V mitralieră, sau dacă picăm pe mâna Caporalului Cristos, e şi mai grav pentru că ăsta ne omoară. După ce ne-a măsurat a urmat repartizarea, iar Ionică (n.r. tataie) a fost repartizat la compania a V-a, mitralieră, la Căpitanul Barbu. Acolo era sublocotenentul Costescu, un fost avocat din Ploieşti şi mai era un fruntaş din Văleni care se numea Bărbuceanu Dumitru, care era crescut de stat.

După ce ne-a incorporat, ne-a ţinut vreo 2-3 zile apoi ne-a dat “efectele”  (ne-a îmbrăcat, ne-a dat echipamentul şi armamentul) şi a început instrucţia. A mers aşa cam o lună de zile.

După o lună de zile a venit rândul grupei noastre la spălat vase. Fiecare grupă timp de o săptămână. Ne-a dat vasele în primire şi trebuia să le dăm înapoi intacte şi la număr. La veselă din grupa noastră m-au trimis pe mine. Când am ajuns acolo mi-au spus alţii:

– Vezi să fii atent că te fură ăia. Fură din ele şi te pun să plăteşti.

Eu eram sărac. Nu aveam bani la mine, nu aveam nimic nici acasă. Ce să fac? Cei care au avut bani au cumpărat.

– Dar de unde le-aţi cumpărat?

– Cum de unde? De la ei! Că nu se potrivea vesela din piaţă, trebuia să o cumperi tot de la ei.

Cu alte cuvinte ei le furau, le puneau de-oparte şi te puneau să cumperi tot de la ei ca să facă rost de bani. Le-am luat în primire la număr şi când să le returnez am ieşit lipsă cu vreo 4 gamele şi vreo 7 linguri şi furculiţe. Le-am dus la spălat. Acolo la spălat era şi de la regimental 32, care aveau cazarma la 100 de metri de noi. Cazarma noastră era 7 Prahova şi ei erau 32. Amăndouă regimentele erau infanterie.

Când am ajuns acolo le-am numărat şi am văzut că e lipsă. Cei de la 32 au scos şi ei vesela. Eu ce m-am gândit? Cel care era de planton s-a dus după baracă, iar eu când am văzut că nu e atent am luat un braţ de veselă ce am nimerit. Am completat ce era lipsă şi mi-au mai rămas 4 gamele şi vreo 10 linguri. Am făcut o groapă în pământ şi le-am pitit acolo să le am rezervă.

Vesela trebuia să i-o dau unuia Tatu, un bărbat cam ţăgănos. Dar ce să zic eu ţigănos, era chiar ţigan Tatu ăsta de fura. A văzut că e complet şi nu a zis nimic. La 3 zile m-am pomenit că gata… sunt chemat iar la veselă. Acum iar m-au furat, dar au furat şi mai multe. Le-am pus eu pe alea de le aveam rezervă, dar nu au fost suficiente.

– NIMIC! Te duci şi cumperi gamelă, cumperi lingură.

– Nu mă duc nicăieri că nu am bani.

Mă ia la bătaie. Îmi dă o palmă şi după a treia, iau şi eu o gamelă şi POC îi dau cu gamela în cap.

A doua zi m-a scos la raport la domnul căpitan Radu Stelian. Acesta umbla mereu călare pe un cal negru, mare, sprinten. La raport primea fiecare pedepse câte 5, 10 , 20, 25 lovituri de centură la spate.

A venit şi rândul meu, iar când a auzit că l-am bătut pe Tatu îl întreabă pe Costescu.

– Băi Costescule, ce element e băiatul ăsta?

– E băiat bun, domnule căpitan.

– Cum bun mă?

– E băiat bun, e propus de fruntaş.

– Cum? Să nu mai spui asta! Gata! 25 la spate! (n.r. – lovituri de centură) Păi cum! Azi bate un caporal, mâine o să bată generalul.

Aşa că m-a bătut.

Sâmbăta, duminica, atunci când eram în repaus mergeam la heleşteu la Mizil să ne spălăm şi noi rufele. Acolo ne mai întâlneam noi cei din Buştenari şi Boşâlceşti (din sat) şi discutam ce mai facem, dacă ne-a scris cineva de acasă sau stăteam şi le scriam noi.

S-a nimerit atunci să fie nevoie de personal la bucătărie. Vine la noi cel care era sergent de zi. Ia o rădăcină de salcie şi începe să lovească în cine nimerea. Camarazii mei au fugit. Acum vine la mine şi începe să mă lovească.

– Domnule Gheoca, scrii la mândră acasă.

Şi începe a mă lovi. Eu ce să fac? Îi prind băţul de un capăt, iar acesta se rupe în două. Ăla continua să mă lovească cu jumătatea ruptă, aşa că am început să îi dau şi eu cu cealaltă jumătate.

A doua zi iar la raport.

– Iar tu? Tu vrei să omori Generalul! F**ute-n Paşte pe mă-ta de golan!

Şi vine cu calul spre mine. Gata, am zis că mă omoară. O iau la fugă. Am ieşit din rând, ăla venea cu calul după mine. Nici nu mai ţinea cont de camarazi. A sărit pe unu, ăla a scăpat. Eu o iau la fugă în vie. În vie erau aracii de susţinere ai viei. Aveau parii foarte ascuţiţi. Ăla vine după mine prin vie. A sărit peste aracii ăia şi am rămas uimit cum de a scăpat calul de nu s-a înfipt în vreun arac. Eu fugeam în continuare. Norocul meu că am dat de o groapă. M-am băgat în ea, iar ăla a sărit cu calul peste groapă şi a galopat înainte până a ieşit din vie. Nu m-a mai găsit şi s-a întors la Unitate. Eu am stat acolo pitit până pe la 9-10. Aşa am scăpat. A doua zi nu mi-a mai făcut nimic.

A venit vremea să facem instrucţie să învăţăm să tragem cu mitraliera. Am fost luaţi şi duşi la Malul Roşu unde trebuia să tragem câte 5 cartuşe. Mai întâi am tras cu puşca. Cu puşca trebuia să te culci cu 6 m înainte de sârme şi să te duci târâş ţinând picioarele lipite de pământ şi să nu ţinem călcâiele în sus. Eu nu puteam să stau în poziţia corectă. Când căpitanul a văzut asta, a venit şi s-a urcat cu picioarele pe picioarele mele. Şi era un oltean înalt şi voinic, aproape că mă strivea. Pentru că nu stăteam cum trebuie a început să mă lovească. Am tras primul cartuş. Am tras aiurea de frică. Mi-a zis că am trimis cartuşul la mama acasă şi de frică am tras iar. Cele 4 rămase am reuşi să le trimit fix la ţintă, în punctul negru din mijloc. Când a văzut aşa, nu a mai zis nimic. A plecat.

Noi aveam o soldă de 1 leu pe zi. 30 lei pe lună. Şi mi-a dat 150 lei ca primă că am nimerit ţinta. M-am bucurat eu, chiar dacă m-a bătut, pentru că nu aveam nimic.

Era unul care mereu ne bătea, Angelescu se numea. Când a venit vremea să mergem pe front ziceam eu în gândul meu că primul cartuş în el îl trag. Pe front însă nu a mai mers. Chiar şi căpitanul l-a schimbat, nu am mai plecat cu Barbu… Am plecat cu Căpitanul “Tuciulescu” (nu am înţeles bine numele din înregistrare).

Am fost luaţi pe front. O parte din camarazii care au luptat s-au întors în `41, dar trebuiau înlocuiţi de alţii. În acea serie, fratele meu cel mare, Gheorghiţă, a murit la Cotul Donului. Acolo vedeam cum vin ruşii. Şi mă uitam la toţi care luptam şi mă întrebam de ce luptăm noi? Oameni contra oameni. De ce atâta război?

Mareşalul Antonescu a intrat în război de partea Germaniei naziste pentru a recupera de la ruşi Basarabia şi nordul Bucovinei pe care le-am pierdut în `40. El a venit la conducerea armatei după ce Carol al II-lea a fugit din ţară, lăsându-l ca succesor pe Mihai.

Am pornit către Podul Iloaiei. Dar până să ajungem acolo am fost cantonaţi în comuna Galbeni, până în Bacău. Acolo era un individ poreclit Comunistu Gheorghe. Era un om bun. Ne-a cinstit, ne-a dat să mâncăm.

Apoi am plecat mai departe către front. Am ajuns în pădurea 3 Parale (dincolo de Iaşi). Eram în Linia 1. Dintre noi care am scăpat, am scăpat, dar cei mai mulţi au murit. Care am scăpat, ne-au lăsat în refacere şi au intrat pe linia 1 cei care erau în linia 2. De la mine din sat (Boşâlceşti) eram 12. Din Buştenari erau mai mulţi. Singurii care am scăpat am fost eu şi Ionică Braşov, care a rămas fără un picior. 

A venit bombardamentul. Bombardau cu avioane “dum-dum”, americane. America îi apăra pe ruşi împotriva nemţilor. Şi i-a bătut pe nemţi, de a împărţit Germania.

În 1944 România a întors armele împotriva nemţilor şi s-a alăturat ruşilor. De la noi a fost trimisă divizia Tudor Vladimirescu.

(…)

Urmează partea a II-a în care vă voi povesti ce a îndurat cât a fost prizonier în Siberia.

*Acest articol este protejat de drepturi de autor. Preluarea parţială sau integrală pe alte pagini  este ilegală şi nu se va realiza fără un acord scris între părţi.

Dacă vreţi să împărtăşiţi această relatare cu prietenii voştri, folosiţi butonul „SHARE”!