Să-mi aştern gândurile pe hârtie?

Iubeam să scriu încă din copilărie. Umpleam caiete întregi cu fel de fel de tâmpenii. Poezii, poveşti, bârfe… o mică revistă, ce să mai vorbim pe ocolite. 😀 Tot ce îmi trecea prin minte aşterneam pe foile albe. În liceu umpleam sute de coli cu fel de fel de gânduri. Păcat că toate acele însemnări au sfârşit tragic. Însă dorinţa de a scrie a rămas neatinsă.

În facultate îmi cumpăram hartie de copiator de tip A4, mai mult pentru cursuri. Dar când priveam foaia albă cum mă invită să o acopăr, îmi lăsam imaginaţia să zburde. De multe ori mă gândeam că ar fi ieşi un volum frumos dacă aş fi unit toate acele gânduri. Doar că dorinţa de a împărtăşi cele scrise şi cu alte persoane era inexistentă.

În anul doi de facultate m-am angajat la o editură/tipografie. Aveam nevoie de bani pentru a îmi putea continua studiile, aşa că singura soluţie a fost să lucrez în paralel. Aveam ce e drept un salariu destul de mic, dar un program lejer astfel încât să îmi permit să merg şi la cursuri. De multe ori lucram noaptea de acasă, sau în week-end. Ce lucram? Ca o ironie a sorţii… făceam pentru alţii ce nu am fost în stare să fac pentru mine. Eram tehnoredactor. Rolul meu era de a transcrie în format electronic un manuscris, de a le corecta  pe cele scrise deja şi de a le aşeza în pagină. Migălos şi plictisitor.

Priveam teancurile de coli scrise caligrafic cu fel de fel de gânduri poate mai nebuneşti decât ale mele. Însă respectivii autori au avut ceva ce eu nu am avut! Curaj! În cei 6 ani cât am lucrat acolo, nu mi-am manifestat nici măcar o singură dată dorinţa de a da viaţă măcar unei singure cărţi care să îmi poarte numele.

Aveam grijă să ţes visele altora. După ce colegii mei au părăsit rând pe rând tipografia, am început să mă ocup şi de tipar. Eu comandam hârtia, eu alegeam gramajul acesteia în funcţie de fiecare lucrare. O să credeţi că o carte e uşor de tipărit. E uşor dacă ai cu ce! Mă chinuiam cu un Risograph vechi, care îmi mai juca farse, dar începusem şă îl cunosc atât de bine încât nu mă lăsam intimidată aşa uşor. Interiorul îl tipăream pe coli de 80 grame/mp, iar coperta în funcţie de pretenţiile clientului, dar şi de natura lucrării. În general foloseam hârtie cartonată lucioasă de 250 mp pe care o tipăream la un colaborator contra cost. Iubeam fiecare produs finit, chiar dacă nu era al meu. Şi mă bucuram cu sinceritate când mi se oferea câte un exemplar cu autograf.

Însă nici măcar această bucurie nu a trezit în mine sentimentul de a împreuna toate gândurile scrise într-o carte a mea. Acelaşi sentiment auto-critic, timid… laş. Ar fi fost o creaţie desăvârşită. Făcută de mine cap-coadă! Dar nu a fost să fie.

Mai apoi am deschis un blog. Chiar dacă ce publicam putea fi citit de oricine, măcar cititorul nu ştia cine sunt. Când mi-am făcut public numele am şters şi toate acele gânduri.

Chiar dacă în momentul de faţă aproape tot ce scriu o fac în format electronic, câteodată dorul de a desena literele cu propriile mâini şi de a le aşeza într-un dans de cuvinte mă face să deschid sertarul de la imprimantă şi să îmi las din nou imaginaţia să zburde. Dar dorinţa nu e la fel de intensă şi pură ca cea din copilărie.

„Scrisul facilitează cristalizarea gândului, iar gândul constituie motivaţia acţiunii. – Colin Turner”

Totuşi, de fiecare dată când privesc computerul şi coala albă, gândurile mele se îndreaptă spre fâşia de hârtie, perfect – imaculată care parcă mă invită să o învălui în fel de fel de cuvinte.

Dacă o să scot vreodată o carte, o să îmi aştern mai întâi gândurile pe hârtie. Proaspete, calde sau reci şi cutremurătoare. Ce am simţit pe moment. Mai apoi să le transcriu în format electronic şi să pregătesc cartea pentru tipar.