Magia clipelor din copilăria mea…

17
3

În copilărie obişnuiam să citesc diverse cărţi, însă romanul care m-a marcat a fost “Singur pe lume” scris de Hector Malot. De ce spun asta? Pentru că oarecum am simţit că mă regăsesc printre rândurile scrise deoarece am crescut departe de părinţi, într-un sat din judeţul Suceava…

În primii ani de viaţă am trăit la bunici, o familie modestă din clasa muncitoare. Aveau o brumă de pământ pe care îl trudeau cu greu, o văcuţă bătrână, un purcel şi câteva păsări.

Oricât ar fi de sărac şi oricât i-ar fi de numeroasă familia, el ştie că nu va răbda de foame atâta vreme cât are în grajd o vacă. Cu un pripon sau numai o frânghie legată de coarne, unul dintre copii o duce pe potecile unde iarba e a tuturor, iar seara, toată lumea are unt şi lapte de dres mâncarea: tatăl, mama, copiii – mari şi mici – trăiesc cu toţii din ce le dă vaca.” (Hector Malot, Singur pe lume)

 

În sat aveam văcar tocmit de toţi proprietarii de vaci să aibă grijă de cireadă. Sarcina mea în fiecare dimineaţă era, ca după ce vaca era mulsă de mamaie şi adăpată de tataie, să o duc la cireadă. Nu eram singurul copil care făcea asta… Nu aveam nevoie nici de funie, nici de băţ, pentru că văcuţa era foarte docilă şi mergea numai dacă îi atingeam uşor cu pălmuţele mele mici pântecul enorm. Un băţ aveam mereu cu mine, pentru a mă apăra de alte vaci mai nărăvaşe… Nu mă temeam de nimic. Seara, văcuţele veneau singure de la cireadă, iar fiecare gospodar le întâmpina la poartă…

 vaci-kerry-2

Ce ne oferea nouă această fiinţă?

Lapte din belşug… şi în fiecare an câte un viţel. Când în sfârşit a făcut o viţică, bunicii au decis să o păstreze… 2-3 ani a durat până când acea viţică a devenit mamă şi a început şi ea să producă acest elixir magic al vieţii.

Ce îmi plăcea să beau laptele crud, proaspăt muls. Nici nu mai aşteptam să îl strecoare. Era cald şi liniştitor… spuma era cea mai gustoasă. Îmi făcea mustăţi, iar eu mă amuzam când mă priveam în oglinjoara ciobită din dulap. Vacile erau sănătoase şi bine furajate… şi uite că acest obicei, care în ziua de azi nu este deloc recomandat nu mi-a creat niciun fel de disconfort! Alte vremuri…

Câte amintiri… în fiecare zi, după ce bunica făcea mămăliguţa, fierbea lapte în ceaun, iar eu mâncam cu nesaţ scrumul ce rămânea pe fundul acestuia.

Laptele pus la prins în oale de lut era o minunăţie răcoritoare în zilele caniculare de vară. Beam „chişleag¹” cu  nesaţ, după ce mamaie îi lua smântâna de deasupra.

Dacă doream să facem „brânză scoaptă²” (cum îi spunea mamaie), aşezam în partea din spate a plitei ulcelele din lut cu chişleag şi amestecam periodic în ele, până când conţinutul se brânzea. Strecuram de zer şi mâncam acea brânzică fie cu smântână, fie cu zahăr, fie o foloseam la preparatul plăcintelor în cuptorul plămădit cu măiestrie de tataie… Doamne ce miros, parcă şi acum îl simt… mâncam din plăcintele acelea proaspăt scoase din cuptor până mă săturam.

Cel mai mult mie îmi plăcea caşul, obţinut prin închegarea laptelui. Cheagul pe care îl folosea mamaie era natural, obţinut tot în casă din intestine de la oaie sau de la viţel şi lăsate la fermentat după ce au fost curăţate perfect în zer sau în apă cu sare şi puţin oţet.

Cu doar 2-3 linguri de cheag (în funcţie de cantitatea de lapte), bunica făcea brânzica închegată pe care ori o punea la uscat pe „comarnic³” ori o punea în butoi la saramură.

Zerul îl dădea cu uruială la vacă, sau îmi făcea mie urdă. O minunăţie de brânzică…

Dar cel mai mult mă încânta felul în care mamaia mea prepara untul de casă… Bătea smântâna în putinei până când, zicea ea, că îşi dă duhul… Era mult de muncă şi era nevoie de puţin efort fizic pentru a bate bine smântâna. În momentul în care se separa zerul de grăsimea din smântână, untul era gata… un galben frumos care parcă ne îmbia să îl consumăm pe tot imediat. Cât era de gustos întins pe pâinea caldă, proaspăt scoasă din vatră. Sau consumat cu turte coapte pe plită, pe care le ungeam cu unt din belşug şi le mâncam cu magiun de prune sau dulceaţă de zmeură.

 „Şi luând cu vârful cuţitului o nucşoară de unt, o puse în tigaie, unde se topi pe loc, sfârâind. Doamne, că tare frumos mai mirosea! Era o mireasmă cu atât mai plăcută, cu cât nu-mi mai gâdilase nările cam de multişor. Ca să nu mai pomenesc de cântecul zglobiu al untului care sfârâia şi pocnea pe foc.” (Hector Malot, Singur pe lume)

Ce aromă minunată avea untul încins în tigaia din fontă moştenită de la străbuni… în care călea ceapa până devenea aurie, apoi adăuga ciupercile culese de bunicul de sub prunul din spatele casei şi presăra pe deasupra puţin pătrunjel proaspăt. Mirosul acela de unt încins a rămas întipărit în sufletul meu şi îl păstrez ca pe o comoară nepreţuită.

Bunica folosea mereu ingredinete pline de magie, sau adăuga ea un strop de iubire. În apropierea sărbătorilor, prepara biscuiţi delicioşi din unt, făină şi ouă pe care îi cocea în tingirea în care făcea plăcinte sau cozonac. Nu avea forme neobişnuite. Toţi erau perfect rotunzi, iar forma era dată de un păhărel mic. Când îi ducea la Biserică, după slujbă, copiii toţi roiau în jurul ei pentru ca să primească pe săturate. Ce gustoşi erau cu dulceaţă de soc, zmeură, căpşune sau afine…

cartofi-fierti

Ce delicioşi erau cartofii copţi pe jarul din plită şi unşi cu unt proaspăt sau cartofii noi fierţi în propria lor coajă.

Sau mămăliguţa în straturi cunoscută ca „taci şi înghite”, o reţetă ardelenească readaptată de mamaie cu ce avea prin casă. Mamaie făcea mămăliga folosind apă şi lapte dulce în cantităţi egale, la care adăuga la final puţină smântână. Mămăliga trebuia să fie ceva mai moale. Apoi tingirea pentru cozonaci o ungea cu unt, adăuga un strat de mămăligă, ungea cu unt, adăuga brânză de burduf rasă, apoi un strat subţire de mămăligă, apoi cârnaţi şi carne de porc de la cantă afumată şi puţin prăjită în prealabil, apoi încă un strat de mămăliguţă, alt strat de unt cu brânză, încă un strat de mămăligă, iar deasupra făcea 3 cuiburi în care punea 3 ouă crude. Ungea cu puţin unt şi dădea la cuptor până când ouăle erau gătite. Acest preparat îl făcea în zilele de iarnă. Casa se încălzea, iar mirosul minunat împarfuma întreaga bucătărie.

Reţeta aceasta o ştia de la bunicul, iar el a aflat-o de la un meseriaş ardelean cu care a lucrat o perioadă. Bunicul a ajutat la ridicarea unei noi biserici în incinta Mănăstirii Rarău. Vechea mănăstire era ctitorită de Petru Rareş la 1538. Aceasta se află în comuna Crucea, judeţul Suceava. Noua biserică de care vorbesc, a fost ridicată în perioada 1990 -2000. Nu mai ştiu exact, dar ştiu că tataie a fost o perioadă acolo ca meseriaş. Se pricepea la construcţii, iar acolo a mers ca voluntar. A fost declarat şi el ctitor împreună cu alţi meseriaşi şi finanţatori ai acelui loc minunat.

Mănăstirea era în inima munţilor, iar când eram copil (să fi avut vreo 7 – 8 ani) mergeam acolo împreună cu alţi săteni cu căruţele pentru a ne vizita rudele aflate pe şantier. Era o distanţă de aproximativ 100 km şi ne trezeam de dimineaţa la 3 sau 4 pentru a ajunge  în 5-6 ore ca să prindem slujba. Pe drum mâncam turte coapte şi unse cu unt pentru a ne ţine de foame. Bătrânii ţineau post, dar noi copii eram scutiţi. Cel mai frumos era drumul prin pădure… Ce mă bucuram să îl văd pe tataie atunci când ajungeam la destinaţie. Din acel loc a aflat reţeta…

Preparatele simple, devin amintiri veşnice scrijelite cu dragoste în gând şi inimă.

Cum puteau aceste minunăţii oferite de vacă să nu fie gustoase. Vacile păşteau iarbă curată, nestropită, netratată. Iarna consumau fânul adunat cu mare trudă în perioada verii. Dacă vacile erau bine hrănite, atunci ofereau produse lactate de calitate. De mică am luat furca în mână şi mi-am ajutat bunicii la întors pentru a se usca mai bine, la adunat şi chiar la cărat cu târşul sau cu targa. Fânul de pe ogorul din câmp îl aduceam acasă cu un car tras de vaci, făcut de bunicul în tinereţe.  Da! Dacă nu aveam boi sau cal, foloseam vacile la cărat fânul acasă! Mult mai muncesc oamenii de la ţară… măcar dacă ar fi apreciaţi pentru asta! Mă bucur că am trecut prin această experienţă, pentru că am învăţat să preţuiesc mai mult alimentele şi să nu le irosesc inutil.

Toate aceste amintiri mi-au fost răscolite de untul Kerrygold, galben, gustos şi aromat ca cel făcut odinioară de bunica în casă.

12806219_531376743695500_8225648281418159631_n

Mie îmi place să folosesc unt atât la gătit cât şi aşa ca atare.

Dimineaţa întind puţin unt pe pâinea rumenită, peste care adaug  magiun de prune sau miere pură de la albinuţele noastre…

Dacă doresc ceva mai consistent încing puţin unt în care prăjesc 4-5 ouă de prepeliţă. Sunt foarte pufoase şi savuroase…

Ocazional reproduc din amintiri reţetele bunicii sau mă inspir din cartea de bucate a mamei sau din reţetele disponibile pe internet. Folosesc unt la diverse sosuri, piure-uri, supe cremă, prăjituri ca o alternativă mai sănătoasă a margarinei sau uleiului. Acest unt irlandez, reuşeşte să dea oricărui preparat o savoare aparte…

Kerrygold m-a provocat să vă împărtăşesc o poveste la pachet şi nimic nu era mai potrivit decât o fărâmă din copilăria mea. Untul joacă un rol important în viaţa mea deoarece îmi aminteşte de perioada în care cea mai mare avuţie era casa bunicilor, o casă caldă din care nu-mi lipsea nimic şi în care eram copleşită de iubirea lor sinceră. Amintirile îmi sunt învăluite de preparatele delicioase gătite cu măiestrie de bunica şi aroma magică ce nu am uitat-o nici în ziua de azi a untului topit în tigaia din fontă – pe plită, de zgomotul produs de lemnele ce pocneau în sobă, preparatele bunicuţei şi poveştile bunicului de pe front…


  1. lapte acru
  2. brânză dulce
  3. regionalism din zona Moldovei, era un suport făcut din stinghii din lemn, care permitea aerului să intre înăuntru, agăţat la loc umbros sub streaşina casei

Sursa fotografii: Facebook Kerrygold

17 COMENTARII

    • Si ce bunatati… <3
      Am uitat sa spun de "boboalele" facute de mamaie din branza cu mamaliga. Cateodata le lasa asa, altadata le tragea putin prin unt la tigaie.

  1. Singur pe lume e cartea mea preferata. Paginile acelea de inceput, in care Remi traieste bucuria copilului sarac de la tara, aceea de a savura clatitele facute de tusa Barberin in untul magic adevarat, n-am cum sa le uit…

    • Bun venit in club. Si mie mi-a placut atat de mult acea parte incat mi-a ramas intiparita in minte.
      Multi copii instariti ar trebui sa o citeasca, dar nu stiu in ce masura ar intelege cu adevarat acele randuri… Ca deh, lumea Disney e mult mai fascinanta.

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here